Dreamy

Astazi iarasi nu am apucat sa vad apusul, am venit prea tarziu acasa... ma gandesc totusi ca nu am pierdut nimic. Nu a fost tocmai o zi cu soare, a plouat de diminatza iar in restul zilei a fost cenusiu si rece. Vantul a scuturat multe frunze de prin copaci. Probabil si copacul din fata geamului, de unde privesc trista sau fericta apusul in fiecare seara senina, a nins astazi colorat.
Stau la etajul patru, iar apusurile se vad cel mai frumos din camera mea. Coroana unui copac de artar e chiar in dreptul geamului, l-am descoperit intr-o seara, din intamplare, cat de frumos l-a colorat toamna si cat de frumos reflecta in camera cu luminile stinse, apusul.
Astazi iar sunt melancolica, la fel cum am fost si ieri sau cu doua saptamani in urma. Sunt melancolica de obicei putini insa pot sa observe pentru ca ma ascund dupa cuvinte, crezuri false si joc foarte bine rolul de Femeie fericita. Femeie, am inceput in sfarsit sa accept ca am devenit femeie, cum insa alfel ar trebui sa ma numesc la cei 24 de ani pe care ii implinesc in doua saptamani. Ca sa scap de tristete m-am apucat sa citesc, carti din alea, care sa te faca sa gandesti pozitiv, sa traiesti in present sa nu suferi pentru ce a fost in trecut sau pentru ce va fi in viitor. Am invatat multe din carti… cum sa vorbesc frumos, asa ca sa ma creada altii, nu am invatat insa cum sa-mi vorbesc asa ca sa ma cred si eu. Sunt o buna oratoare, ma inteleg bine cu toti batranii pe care ii intalnesc pe drum, in statii de autobus, in gara sau pe tren… mai nou au inceput sa imi placa si cainii, aia vagabonzi, ii simt uneori atat de aproape, si atat de tristi, ne intelegem din priviri. Nu conteza ce rasa e sau in ce cartier vagabondeaza cel mai important e ca de fiecare data cand ii intalnesc ma privesc prietenos cu blana zbarlita si botul murdar.
Cam asa arata o zi din viata mea de hoinara. Biblioteca, plimbari prin parcul Copou, ganduri, ganduri, ganduri si toate triste.
Uneori imi place sa cutreer intrerg orasul. Urc intr-un autobus sau un tramvai si ma las purtata de doua sau de trei ori pe acelasi traseu pana ma plictisesc sa privesc la fetele colorate, absente si visatoare, nesigure sau impunatoare ale oamenilor din mijloacele de transport. Mai merg pe la teatru ca sa vad si pe scena, nu doar in viata de zi cu zi, oameni care joaca roluri.
Asa trec zilele mele una cate una fara sa ma impresioneze nimic in mod deosebit in lumea asta.
Cand eram mica, cea mai mare pasiune a mea era sa visez. Visam la cules de struguri, co ochii in televizor, visam in drum spre magazin sau in toaleta, visam cand imi priveam profesoara de romana straduindu-se sa ma faca sa inteleg adverbul sau propozitia circumstantiala de loc, visam cand ma certau parintii sau cand imi tinea mama vestitele ei discursuri serioase depre responsabilitate ambitie, caracter… timpul si spatiul erau totuna pentru mine. Ma simteam minunat in lumea mea de vis. Devenisem chiar dependenta, abia asteptam sa am cateva momente de ragaz ca sa pot sa visez in liniste. Imi amintesc, mama era tot timpul suparata pe mine. Ma trimitea sa fac sau sa-i aduc ceva din bucatarie sau din gradina si trecea mult timp pana sa ma vada inapoi : “iar ai adormit acolo? Doamne, nu mai stiu ce sa ma mai fac cu tine. Ti-am zis sa imi aduci patrunjel nu marar…” si de aici incolo incepea poezia “da eu nu am auzit, da asta nu mi-ai zis ca tre sa fac, da eu m-am saturat de reprosurile si pretentiile matale, ca eu nu sunt un copil perfect ca eu niciodata nu o sa fiu ca si copiii vecinelor sau cunostinteleor matale, ca eu sunt asa cum sunt si sa ma lasi in pace” si dupa atatea strofe de poezie interpretata cu intonatie si pe diferite tonalitati de la ridicate in sus, urma tacere si liniste.